Ambasada Ucrainei din România a organizat un workshop la Universitatea din București în 25 iunie 2018 dedicat împlinirii a 100 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice ucraineano-române – informează BucPress.

La acest eveniment a participat istoricul român Marius Diaconescu care a vorbit despre rolul comunității românești din Ucraina în relațiile diplomatice româno-ucrainene.  La final istoricul i-a dăruit secretarului II al ambasadei, Oleksandr Zlatin (ambasadorul, dl Oleksandr Bankov, a plecat imediat după deschidere) harta României din perioada 1918-1940, rugându-l să o transmită ambasadorului, „care să le explice ofițerilor de la securitatea ucraineană că o hartă istorică nu atentează la integritatea teritorială a Ucrainei”.  Marius Diaconescu a scris pe Facebook că i-a rugat pe diplomații ucraineni să sprijine lansarea unor volumele cu presa românească despre Unirea din 1918 la Cernăuți în 28 noiembrie 2018.

Marius Diaconescu a constatat faptul că unele comunicări au fost neutre, „dar am auzit și că armata română a ocupat teritoriul ucrainean în Bucovina în 1918 și altele asemenea”.

Agenția BucPress din Cernăuți publică în continuare comunicarea prezentată la București, la 25 iunie 2018 de conf. univ. dr. Marius Diaconescu:

„În Ucraina se află peste 500.000 de români. Aici trebuie socotiți și românii care se declară, din punct de vedere identitar, moldoveni. Nu există popor moldovean sau națiune moldoveană, acestea sunt artificii ale politicii sovietice, preluate, de autoritățile statului ucrainean după 1991, după principiul divide et impera. Orice om inteligent știe că cei care se declară moldoveni sunt de fapt români, sunt parte a poporului român.

Românii din Basarabia de Sud, din Basarabia de Nord, din ținutul Herța și din Bucovina de Nord au ajuns în hotarele Ucrainei sovietice în urma aplicării prin forță de către Uniunea Sovietică a Tratatului Ribbentrop-Molotov. Un alt grup de români se află în regiunea Zakarpatia, în jurul orașului Solotvino, din vechiul Maramureș, intrați în Ucraina în 1944. Disparate se mai află grupuri de români în diverse părți ale Ucrainei, între Nistru și Bug sau chiar la est de Bug. În 1918 numărul românilor de la est de Nistru, până către Crimeea, era estimat între 500.000 și 1 milion. Majoritatea lor au fost asimilați în ultimul secol, doar numele și tradiția, lpăstrată în unele locuri, mai atestă originea lor românească.

Asimilarea etnică poate fi un proces natural sau unul forțat. O mare parte a românilor din Ucraina au fost asimilați natural, prin căsătorii mixte sau prin migrații către zone industrializate și integrarea în noile comunități. Această asimilare naturală a fost mai intensă în satele românești împrăștiate printre sate ucrainiene, situate mai ales la est de Nistru. Religia comună, cea ortodoxă, a contribuit la asimilare, prin facilitarea căsătoriilor mixte și prin lipsa liturghiei în limba română. Industrializarea a avut un rol important în această asimilare naturală, pentru că, prin părăsirea satului pentru oraș, individul a părăsit mediul în care își conserva până atunci limba și obiceiurile în limitele comunității rurale.

În afară de această asimilare naturală, există o politică de stat pentru asimilarea românilor în Ucraina, mult mai accentuată după 1991, după declararea independenței de stat a Ucrainei. În primul rând, guvernul ucrainian susține teoria moldovenismului creată de sovietici pentru a diviza comunitatea românească în români și moldoveni. Succesul acestei teorii este mai mare în Basarabia de sud și parțial în Bucovina de Nord, unde o parte a românilor se declară a fi moldoveni. În localitățile compacte românești din Bucovina de Nord și din Zakarpatia, teoria moldovenistă nu a avut succes. Din această cauză asimilarea etnică și lingvistică a românilor din Basarabia de sud este mult mai avansată. Există ceva în oglindă și în România. Nu știu dacă comunitatea rutenilor sudcarpatici a fost recunoscută ca minoritate etnică în România pentru a avea încă un vot al minorităților la dispoziția partidului de la putere sau este rezultatul propagandei ruse. Dar acești ruteni, ca istoric o afirm, sunt ucrainieni, la fel cum cei care se declară moldoveni în Ucraina sau Moldova sunt români.

O altă acțiune în forță este pe plan școlar. În timpul Uniunii Sovietice românii din Ucraina aveau mai multe școli decât în prezent. Autoritățile locale fac presiune asupra părinților, mai ales asupra celor care lucrează în instituții publice, să își înscrie copiii la școlile ucrainiene. În multe școli românești s-au deschis inițial câteva clase în limba ucraineană, pentru ca treptat ponderea lor să devină mai mare decât cele românești. Punctul culminant al acestei politici agresive de asimilare prin învățământ a fost atins anul trecut prin noua lege a învățământului, care prevede desființarea școlilor în limbile minorităților naționale și obligativitatea învățământului în limba ucraineană.

Dacă ne uităm în oglindă în România, avem un liceu ucrainean la Sighetu Marmației, câteva școli cu clase de predare în limba ucraineană și câteva grădinițe. Am discutat cu câțiva intelectuali ucrainieni din România, care mi-au spus că este vina părinților că nu vor să își trimită copiii la școală în limba ucraineană, existând toată deschiderea din partea autorităților române. De exemplu, în ultimii ani au migrat un număr mare de ucrainieni din satele de munte din Maramureș în județul Satu Mare. În unul din aceste sate în care ucrainienii au venit aici de bunăvoie s-a înființat deja o grădiniță în limba ucraineană!

Îmi amintesc că în toamna anului trecut excelența sa, dl ambasador a vizitat liceul ucrainean din Sighetu Marmației și solicita ca autoritățile locale să asigure transportul elevilor ucrainieni din satele în care locuiesc până în Sighet. Solicitarea excelenței sale era cu câteva zile înainte ca Parlamentul din Kiev să adopte acea lege controversată a învățământului! Oare ar mai avut această pretenție dl ambasador de la autoritățile locale românești dacă vizita sa se desfășura după adoptarea legii învățământului în Ucraina?

Comunitatea românească din Ucraina nu are niciun deputat în Parlamentul ucrainean, care să îi apere interesele la Kiev. În schimb, în România, comunitatea ucraineană are un deputat ucrainean, care reprezintă interesele ucrainienilor din România în Parlamentul român. În România sunt doar circa 50.000 ucrainieni, pe când în Ucraina sunt peste 500.000 români! Ucrainienii din România au un deputat în parlamentul din București, dar românii din Ucraina nu au niciun deputat în parlamentul din Kiev, ales pe criteriul etnic, care să le reprezinte interesele.

Am observat o recrudescență a naționalismului ucrainean în Cernăuți. Sunt organizații civice ucrainiene care promovează ura interetnică, care organizează manifestații în fața consulatului României și care vor să îi alunge pe românii băștinași afară din Ucraina.

Este vizibilă presiunea exercitată de autoritățile statului ucrainean asupra românilor din Ucraina, care încearcă să își conserve identitatea românească prin diverse acțiuni culturale. Ulitma acțiune de intimidare a Serviciului de Securitate ucrainean a avut loc cu câteva zile în urmă la Cernăuți. Românii și-au înființat de câțiva ani un centru cultural, Hurmuzachi, în condițiile în care se amână sine die de către Ucraina înființarea unui Institut Cultural Român la Cernăuți, deși acordul de principiu pentru aceasta este semnat de mult timp. Organizarea unei conferințe științifice, în care au fost evocate personalități care au avut un rol în Unirea Bucovinei cu România în 1918, a fost considerată de către securitatea ucraineană un atentat la integritatea teritorială a Ucrainei. Este o prostie imensă! Istoria este despre trecut. Iar trecutul, adică istoria, nu poate fi falsificată doar pentru că așa vrea securitatea ucraineană. Sunt sigur că în bibliotecile din Ucraina se află hărți cu Ucraina în perioada sovietică sau din epoca medievală sau modernă, când Ucraina era împărțită între Rusia, Polonia sau Austria. Să înțeleg că dacă cineva are o astfel de hartă atentează la integritatea teritorială a Ucrainei? Ar trebui ofițerii de la serviciile de securitate ucrainiene să învețe istorie, o istorie adevărată și să înțeleagă că aceste hărți istorice reflectă o realitate politică dintr-o anumită perioadă istorică și în niciun caz nu atentează la integritatea teritorială a Ucrainei!

La fel există în Ucriana cărți despre istoria mai veche a Ucrainei, când nu exista statul ucrainean sau când părți din Ucraina erau stăpânire de Rusia, Polonia sau Turcia. Ce vor ofițerii de securitate, să fie arse toate aceste cărți de istorie? Așa ceva s-a mai făcut în Germania în timpul lui Hitler, ca să nu mai vorbesc de arderea cărților de către Inchiziție în timpuri mai îndepărtate. Ca istoric fac un apel public către ofițerii de securitate ucrainieni: lăsați cărțile de istorie în pace, lectura lor nu atentează la integritatea teritorială a Ucrainei, în schimb confiscarea lor dovedește o criză identitară a acestor ofițeri de securitate.

Mă opresc aici cu evocarea problemelor comunității românești din Ucraina care afectează relațiile diplomatice româno-ucrainiene. Problemele sunt multe și nu este aici timp să le evoc pe toate.

România a încheiat în 1997 un tratat de bună vecinătate cu Ucraina, tratat considerat de opinia publică românească ca un act de trădare a intereselor României. În ciuda concesiilor părții române, tratatul nu oferă garanții suficiente pentru protecția românilor din Ucraina. Anul trecut a fost primul semnal de forță al României față de politica de intimidare și asimilare a românilor de către statul ucrainean: președintele României, dl. Klaus Johannis, a anulat vizita pe care urma să o efectueze președintele Ucrainei, dl. Petro Poroshenko, în România, din cauza adoptării legii învățământului. Din punct de vedere diplomatic, publicul de aici, cu experiență mai mare în relațiile diplomatice, poate evalua mai bine semnificația acestui act.

Pentru mine, ca istoric interesat de soarta românilor din jurul României, este cea mai importantă acțiune de politică externă a președintelui României, pentru că a transmis un semnal clar că România este interesată de soarta românilrod in Ucraina. Chiar dacă autoritățile guvernului român se bâlbîie, pentru că în multe funcții responsabile cu protecția românilor de peste hotare sunt în continuare incompetenți, este un semnal politic cu valoare istorică. Nu știu în ce măsură autoritățile ucrainiene au înțeles acest act. După cum evoluează implementarea legii învățământului, înțeleg că la Kiev nu contează calitatea relațiilor dintre România și Ucraina.

Comunitatea românilor din Ucraina ocupă un loc special în mentalitatea colectivă românească, pentru că problemele lor ating sensibilitățile românilor. Indiferent câte tratate de bună vecinătate ar fi semnate între cele două țări, românii nu pot uita ultimatumul sovietic din 26 Iunie 1940, eveniment pe care îl comemorăm mâine. Opinia publică românească este foarte sensibilă față de românii din Ucraina. Opinia publică nu înseamnă autoritățile statului, care pot lua decizii și pot avea atitudini în funcție de ceea ce ei consideră a fi interesele de politică externă ale României. Opinia publică suntem noi, profesori de istorie, jurnaliști, membrii ai asociațiilor civice, toți cei care ne implicăm în viața societății. Noi, profesorii de istorie, avem un rol important în formarea atitudinilor colective față de Ucraina. Și nu cred că există vreun profesor de istorie în România care să nu fie afectat emoțional de politica de intimidare, de presiune și de asimilare la care sunt supuși românii din Ucraina de autoritățile ucrainiene.

Ca istoric, înțeleg recrudescența naționalismului ucrainean în ultimii ani, pe fundalul războiului cu Rusia. Ca istoric, pot să înțeleg și politica de ucrainizare a minorităților naționale, ca o etapă în evoluția națiunii ucrainiene. Dar ca istoric pot să vă spun: stop, faceți o mare prostie. Uitați-vă la România, care este mai săracă fără evreii, armenii și germanii plecați din România în ultima sută de ani. Nu este mai săracă doar cultural, ci și economic. Diversitatea etnică și culturală contribuie la dezvoltarea economică a societății, dezvoltare de care beneficiază în primul rând populația majoritară.

În încheiere, vreau să fac un cadou Ambasadei Ucrainei în București. Regret că dl. Ambasador, Excelența Sa, Oleksandr Bankov, a plecat imediat după deschiderea conferinței. Îl rog pe dl. Oleksandr Zlatin, secretar II al ambasadei, să îi transmită dlui. Ambasador acest cadou. Am aici primele două volume dintr-o colecție de 10 volume, în curs de editare, despre presa românească despre Unire: Ziarele românești despre Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Vreau să organizez o lansare a acestor cărți în 28 Noiembrie 2018 la Cernăuți. Rog Ambasada Ucrainei să mă ajute în organizarea acestei lansări de carte și să le explice ofițerilor de securitate ucrainieni că sunt cărți de istorie, care nu atentează la integritatea teritorială a Ucrainei.

Mai am un cadou: o hartă a României în perioada interbelică, deci o hartă istorică, identică cu cele confiscate recent de Serviciul de Securitate din Ucraina la Cernăuți, la Centrul Cultural Hurmuzachi. O dau cadou cu rugămintea de a le explica ofițerilor de securitate ucraineni că posesia acestei hărți istorice nu înseamnă un atentat la integritatea teritorială a Ucrainei. Sper ca Excelența Sa, dl. Ambasador Oleksandr Bankov, nu va fi arestat de către Serviciul de Securitate al Ucrainei pentru posesia acestei hărți istorice, care reprezintă România în perioada interbelică”.

sursa: BucPress