Despre români se pot spune foarte multe lucruri, mai mult sau mai puţin realiste. Un lucru este însă cât se poate de limpede: legătura lor de milenii cu biserica pe care au purtat-o în adâncul fiinţei, oricât de vitrege au fost vremurile. Credinţa ortodoxă răspândită pe pământ românesc de însuşi Apostolul Andrei i-a ţinut demni în faţa istoriei atât de zbuciumate, tot ea le-a dat puterea şi nădejdea de a rezista în calea celor care au încercat să-i cotropească, devenind un adevărat scut nevăzut în timpuri de restrişte. Oriunde s-a aşezat, românul a avut grijă să amenajeze în preajmă şi un loc de închinare fără de care existenţa sa nu ar fi fost completă. Aşa se justifică apariţia sfintelor lăcaşuri ortodoxe  în ţările în care există comunităţi de români. La aproximativ şaptezeci de kilometri depărtare de graniţa cu România, în oraşul Gyula, trăieşte o comunitate istorică importantă de români. Consemnările din documente atesă construirea la anul 1721 pe teritoriul acestei localităţi, a unei biserici de lemn care deservea comunitatea românilor de aici.

Este cunoscut că românii locuiesc pe teritoriul de astăzi al Ucrainei încă din timpul Evului Mediu timpuriu, când aceste teritorii erau incluse în componența formațiunilor timpurii românești (Țara Strășinețului,Țara Onutului,Țara Maramureșului,Satele Hănești, ș.a.).

Odată cu emanciparea treptată a nobilimii din țările medievale române de sub stăpânirea împărățiilor și regatelor vecine, are loc întemeierea voievodatelor istorice românești:Țara Românească și Principatul Moldovei.

Pe parcursul secolelor, românii de astăzi din Ucraina au locuit preponderent pe teritoriul Principatului Moldovei, dar au colonizat și pământuri de la est de Nistru, înființând așezări în Transnistria (practic nepopulată pe atunci): Bârzula, Codâma, Ocna Roșie, Ananiev, ș.a. Astfel, pe la1150 este atestat în analele rusești orașul Bolohov. Istoricul rus Nikolai Karamzin scria în 1892 în volumul al IV-lea al Istoriei Imperiului Rus, că orașul Bolohov se află în guvernământul Podoliei, pe drumul de la Kiev la Halici.

Însecolul al XVII-lea(1681-1683), Transnistria s-a aflat sub jurisdicția directă a domnului Moldovei, Gheorghe Duca. Târgurile de aici erau organizate ca și orașele moldovenești, fiind conduse de șoltuzi și pârgari. Stăpânirea domnilor Moldovei era dovedită și de condicile de socoteli și biruri ale acestora.

Centrele mai importante erau Moghilău - ridicat de domnitorul Ieremia Movilă pe moșia Cantacuzineștilor, Dubăsari- ridicat în apropierea podului de dubase (luntre) construit de moldoveni. Centre de mai mică importanţă întâlnim la Bârzula, Codâma, Iampol, Jaruga,Ocna Roșie, Silimbria, Rașcov, Vasilcău, etc. Trebuie de asemenea menționat Oceacul, situat la extremitatea nordică a estuarului Niprului(în a cărui bifurcație se varsă Bugul), cetate pentru construirea căreia Petru Șchiopul a trimis în 158.715.000 de salahori și 3.000 de care.Mihai Viteazul cerea în tratativele purtate cu regele Sigismund al III-lea al Poloniei, în martie 1600 la Brașov, să i se recunoască stăpânirea Oceacului de peste Nistru.

În1775, teritoriul de nord-vest al Moldovei(cu o suprafață de 10.442 km² ) este anexat de către Imperiul Habsburgic. Odată cu debutul administrației austriece, este adoptată oficial denumirea de Bucovina. Recensământul din 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70.000, dintre care 85.3% români, 10.7% slavi, iar 4% alte etnii. Acesta a fost primul caz când un teritoriu predominant/majoritar românesc se pomenește în componența unui alt stat.

În momentul în care Imperiul Rus a observat slăbirea Imperiului Otoman, a trecut la fapte si a ocupat jumătatea de est a Moldovei, între Prut și Nistru. Această acțiune a fost urmată de șase ani de război, care au fost încheiați prin Tratatul de pace de la București, semnat  la 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman. La încheierea războiului din 1806–1812, teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru a fost alăturat Ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la turci. Ruşii au denumit ansamblul Basarabia(în 1813) și l-au transformat într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin,Soroca,Bălți,Orhei,Lăpușna,Tighina,Cahul,Bolgrad, Ismail și Cetatea Albă). Capitala guberniei  a fost stabilită laChișinău.

Ocupația din 1812, a fost un al doilea caz când un teritoriu cu o populație predominant românească (83,848 familii de români sau 86% la recensământul rus din1817) a fost inclus în componența altui stat. Astfel la 1810, potrivit unor date incomplete culese de ruși, între Prut și Nistru locuiau 327.199 de persoane, din care numai circa 7-8% erau neromâni. Potrivit opiniei lui Zamfir Ralli-Arbore, înainte de anexare, în ținut locuiau nu mai mult de 25-30 de mii de locuitori de origine neromână.

În ambele provincii a urmat o puternică politică de colonizatoare(Vezi și:Colonizarea Basarabiei) și germanizare/rusificare, astfel că în Bucovina procentajul românilor a scăzut de la 85.3% în 1776, până la 34.4% în1910. În Basarabia, același tablou: dacă în 1817 români erau 86%, în1898 găsim numai 47.6%. Spre deosebire de ucraineni, al căror procentaj în Ducatul Bucovinei a crescut de la 10.7% la 38.9%, în Basarabia întâlnim o sporire de la 6.5% la 19%.

Marea Unire din 1918 a stopat procesele de deznaționalizare, dar numai pentru o perioadă. În anul 1940, trupele sovietice au ocupat întreaga Basarabie, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, potrivit anexei secrete a tratatului de neagresiune sovieto-german din1939. A urmat vremelnica reîntoarcere a administrației românești în teritoriu (1941-1944), dar numai pentru 3 ani, în timpul celui De-Al Doilea Război Mondial.

Între 1944 -1991românii din Ucraina au trăit teroarea regimului sovietic. După 1991, aceștia au intrat în componența nou formatului stat, Ucraina.